John R. Searle
are o analiză a realităţii pe două dimensiune – una a
existenţei (ontologică) şi o alta a cunoaşterii (epistemică). Dar întâi, pentru
ce ar fi nevoie de o astfel de dublă privire? Pentru că realitatea este,
parafrazând un personaj de film, complexă. Aruncând o prvire unilaterală asupra
lumii, vedem foarte puţin din ea. Facem o fotografie, prin însăşi esenţa sa
statică, a unui obiect aflat în mişcare şi astfel pierdem ceva important oricât
de frumoasă ar fi poza. La nivelul unei cunoaşteri cotidiene suntem surprinşi
de unele stări de lucruri aparent inexplicabile – atunci când aflăm că oameni
buni fac lucruri rele, că artişti recunoscuţi sunt persoane morale discutabile,
că persoane păstrunse de spiritul ştiinţific au în acelaşi timp şi o credinţă
adâncă etc. Se configurează aici necesitatea unei analize (cel puţin) pe două
axe independente. Aşa cum cineva poate fi un bun profesionist fără a excela cu
calităţile de părinte şi acest lucru nu stupefiază, tot astfel oamenii buni „la
suflet” calcă în străchini în materie morală, deşi aceste planuri nu sunt la
fel de evidente. În privinţa lumii fizice este evident că noi o percepem în
spaţiu şi în timp, categorii care, cu un strop de efort putem considera că nu
sunt ale lumii înseşi, ci ale minţii noastre. Or, cum ar fi să considerăm
realitatea numai în spaţiu ori numai în timp?
(Înainte de a posta, pot alege nişte „etichete” la text, cred că sunt tag-uri, în funcţie de care faci ulterior selecţia lor. Printre altele, am etichetele „cunoaştere” şi „existenţa”. Searle imaginează un spaţiu în care, cum spuneam, cele două descriu împreună realitatea).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu