Renaştere prin căsătorie

Dacă nu suntem contaminaţi de normalitate şi avem prilejul să observăm un cuplu proaspăt căsătorit înainte şi după, observăm diferenţe notabile. Doi sociologi - Berger şi Kellner* - s-au folosit de acest tip de (fericit) eveniment pentru a crea un model de construcţie a realităţii. Conform lor, indivizii dispun de un aparat nomic, un set de instrucţiuni prin care inconştient pun ordine în haosul existenţei, aparat care este abandonat în momentul căsătoriei. În cursul acestui eveniment se întâlnesc doi străini - din punct de vedere al biografiilor şi al tipului de conversaţie - care au de construit o lume comună. Această descriere nu este o metaforă, ci lumea este construită la propriu. Iniţial, protagoniştii au în minte un model de căsnicie - cum ar trebui să stea lucrurile - pe care încep să-l umple cu componentele unui nou aparat nomic, de această dată împărtăşit, în locul celui individual care este treptat, dar nu fără efort, abandonat. „Realitate”, „normal” înseamnă  altceva decât însemna până acum (prietenul celibatar al soţului este văzut cu alţi ochi, de exemplu); oamenii implicaţi definesc altfel lucrurile şi prin aceasta ele devin altceva. Instrumentul prin care au loc procesele de cristalizare şi stabilizare este conversaţia care devine aparat de obiectivare, respectiv unul de fixare a ceea ce este vag în pantha rei-ul vieţii, de creare de certitudini. Aşa îmi explic cum unii oamenii sunt în stare să vorbească la nesfârşit - de fapt încearcă să conserve o anumită stare de lucruri, lumea, în cele din urmă. Atunci când taci, lumea devine ceea ce este, adică o iluzie.
Reconstrucţia are ca obiect relaţia,  sinele, alţii (partenerii se „descoperă” pe ei înşişi şi realitatea, „ceea ce sunt cu adevărat”, „ceea ce cred cu adevărat”, „cum se simt cu adevărat”) dar şi trecutul (sunt fabricate amintiri comune) ori viitorul (viitorul proiectat în doi este altul faţă de cel a fiecărui individ luat separat), iar rezultatul acestui efort este transmis copiilor chemaţi şi ei să susţină fragila lume artificială. Fragilă, pentru că, o spun autorii articolului, obiectivarea este cu atât mai solidă cu cât la ea participă mai mulţi, or, atunci când este vorba numai de doi lucrurile se află sub permanenta ameninţare a dezintegrării.
Căsătoria este doar un mijloc de reconstrucţie a realităţii; sarcastic, aş putea spune că divorţul este un altul. Dar şi mutarea în altă localitate, schimbarea unui loc de muncă, decesul cuiva drag, o şcoală. Fiecare ne face să vedem lumea cu alţi ochi şi văzând-o astfel, ea chiar devine alta.

* Peter L. Berger, Hansfried K - Marriage and the Construction of Reality