Privesc de pe trepte la oamenii cu lumânări în mână şi deodată rămân uimit, de parcă aş fi la prima Înviere. Toţi oamenii de acolo, cei din curţile tuturor bisericilor de la acea oră care tocmai atunci iau Lumină, ferind-o de vânt, ortodocşii împreună cu fraţii lor creştini, sunt sprijiniţi de un miracol, cel al Învierii. Dacă toată credinţa se sprijină într-un punct, în acest miracol îşi găseşte ea reazămul. Lumea ar fi putut fi creată în mai mult sau mai puţin de şapte zile, Iisus poate să nu fi hrănit tocmai atâţia oameni pe cât se spune, dar nu e cu putinţă, pentru un creştin, ca El să nu fi înviat. Tot creştinismul şi cumva toată civilizaţia occidentală - atât de mândră, chiar dacă obosită în orgoliul său, de raţiunea sa - felul de a vedea lumea, timpul, progresul, rostul, viaţa şi moartea, toate acestea au osia fixată, ca spiţele unei roţi, într-un miracol. Sunt atât de intrigat de acest lucru încât parcă aş privi pentru prima dată la Înviere. Fără această minune, fără credinţa oamenilor care feresc lumânările de vânt, lumea ar fi fost cu totul alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu