Fascinantă lumea inteligenţei artificiale; pătrunzând în ea rămâi uimit de cât de departe au ajuns lucrurile în domeniu. S-a ajuns să se vorbească de o etică în această lume, ca în romanele de mai ieri ale lui Asimov. Aceasta mi se pare a fi o culme, un apogeu al calculatoarelor, pentru că în esenţă despre computere şi mai ales despre procesoare e vorba. Dar până a ajunge chiar aici, „maşinăriile” cu creierul de siliciu ne-au învăţat multe lucruri din ceea ce ştim acum despre creier. „Ne-au învăţat” este impropriu spus pentru că cei care au învăţat au fost oamenii într-un proces de „inginerie inversă” a minţii umane. Încercând să afle cum funcţionează creierul, i-au descompus procesele complexe din interiorul său în altele din ce în mai mărunte iar aceste sarcini au fost date în sarcina unor dispozitive care operează logic (relee, diode, tranzistoare etc.). Rezultatele, cum vede oricine care are un calculator, sunt uimitoare.
Dar (cârcotaşul din mine este neadormit), cred totuşi că o maşină va gândi până la sfârşitul vecurilor ca o maşină. Un avion nu zboară ca o pasăre, chiar dacă pe aceasta a avut-o drept model, ci zboară ca un avion. Prin intermediul maşinilor aflăm multe despre mintea noastră dar foarte probabil - e mai mult o dorinţă decât o convingere susţinută ştiinţific, cu probe - nu va fi niciodată mintea nostră.
Acest proces de inginerie inversă ne mai spune ceva despre modul în care cunoaştem. Ne aflăm în faţa lumii şi pentru că trebuie să începem de undeva, ne-o închipuim într-un anumit fel. O emulăm, o simulăm (în sens de copiere parţială - ca la simulatorul de zbor - şi nu de prefăcătorie), o modelăm, o teoretizăm. Până la urmă, o gândim altfel decât este. După care ne croim instrumentele pe măsura acestei realităţi incomplete, artificializate şi pornim în cunoaştere. Uneori se întâmplă să mai aflăm câte ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu