Nimic nu-i dat în sine. Lipsa de sens a existenţei poate fi susţinută cu succes (nici nu-i greu atâta timp cât existenţa chiar nu are niciun sens), dar privind în jur, în afară sau în interior, observ că un sens există în tot ce-i viu. Chiar şi cel care se lamentează ori se sinucide filosofic afirmă ceva din afara lui. Chiar şi o absenţă. Tot astfel cum, în teoria cunoaşterii, scepticismul pare o şcoală de filosofie foarte argumentată, bine aşezată, convingătoare, dar nu putem să nu constatăm că de la Sextus Empiricus cunoaşterea a avansat binişor în câteva domenii.
Scepticism, relativitate sunt etape necesare ale cunoaşterii, mult mai onorabile şi mai inconfortabile decât convingerile dogmatice. Dar nici onorabilitatea şi nici inconfortul nu sunt măsura cunoaşterii, aşa cum jertfa nu este măsura iubirii, cum pomenea cineva zilele acestea. Cunoaşterea are ca scop adevărul, de orice natură ar fi el, chiar relativă, şi în acest sens cunoaşterea este mai mult drum fără oprire decât punct final. Relativitatea (corelativ, lipsa de sens) nu pune punct, ci relansează căutarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu