miercuri, 29 august 2012

Miracole

„Dar îşi pierde oare Pavel cumpătul, părăsit fiind de orice mărturie? Nicidecum. Neavând altă mărturie la care să facă trimitere, se referă la necazurile sale. Nu e oare acest lucru demn de un miracol? Dacă Pavel n-ar fi dovedit dincolo de orice tăgadă că avea puterea de a face minuni, n-ar fi fost aceasta o dovadă? A transforma necazurile într-o mărturie pentru adevărul învăţăturii, a transforma ruşinea în slavă pentru tine şi pentru comunitatea credincioşilor, a transforma cauza pierdută într-o chestiune de onoare care are întreaga forţă dătătoare de entuziasm a mărturiei, nu sunt oare toate acestea ca şi cum ai face ologul să meragă, mutul să vorbească?”
(Søren Kierkegaard - Întărirea omului dinăuntru)

vineri, 24 august 2012

Oraşul lăsat fără suflet

Sibiu este un oraş de care sunt îndrăgostit. Trec rar pe acolo însă când sunt prin preajmă fac tot posibilul să-l văd fie şi numai pentru puţin timp, ca pe un prieten din alte vremuri cu care e de ajuns să dau mâna şi să-i urez toate cele bune. Totul îmi place în acest burg dar mai ales liniştea străzilor sale înguste în care casele îşi arată doar acoperişurile, pereţii goi şi nelipsita poartă inaccesibilă. Fiecare este o cetate care ascunde taine de secole la care eu, ca străin nu am acces însă, aceasta, în mod paradoxal, mă face să mă simt confortabil. Îmi mai place germanica Piaţă a Sfatului pe care am regăsit-o în oraşe, până aproape de Atlantic şi-mi mai place că de aici încep Munţii Făgăraş. Toate acestea nu ţin de oamenii care trăiesc acum în acest oraş însă ei au meritul de a fi ştiut să fi păstrat şi valorizat ceea ce au primit moştennire. Este evident că în Sibiu s-a renovat mult, încă se mai face, dar cu ochiul meu de turist profan mi se pare că aceasta s-a făcut păstrând ceea ce este autentic şi valoros. Mai mult, sunt, aproape de centru, case vechi, coşcovite care însă doar astfel redau atmosfera secolelor trecute, de parcă ai fi eroul unui roman de Hugo, Kafka ori Hesse. În Sibiu parcă s-a făcut mai mult curăţenie decât renovare. Oraşul este ca o preafrumoasă femeie trecută de prima tinereţe care nu încearcă să pară altceva decât este, mai blondă sau mai tânără decât în realitate. Machiajul discret nici nu se observă şi nu face altceva decât să-i sublinieze atuurile, multe aduse tocmai de trecerea vremii.

Ochii preafrumoasei doamne
Atunci când am revenit din concediu, am trecut, nu-i aşa, inevitabil, prin Pallas, ceva inexprimabil şi imens din sticlă şi beton în care se înghesuie toţi ieşenii. Privind toate ţevile pe care se sprijină această structură, iarba din „parc” adusă acolo în rulouri, această artificialitate silită, mi-am amintit de Sibiu şi m-am întristat. Iaşi poate nu este Hermannstadt, dar ar fi avut şansa de a fi Iaşi. Am fi avut ce arăta altora dacă nu ne-am fi machiat grotesc încercând să convingem că suntem ceea ce nu suntem - un oraş „modern”, „up to date”. Edilii de aici au făcut tocmai invers de ceea ce au făcut cei din Sibiu: îmbracă o babă în fustă scurtă încercând să o vândă drept miss. Dezgustător.

Sursa: www.ziaruldeiasi.ro
Carnagiul arhitectonic continuă. Unul din marile bulevarde din Iaşi va fi transformat în stradă pietonală iar primul pas pe care l-au făcut constructorii a fost să taie toţi teii. Nu erau puţini şi erau frumoşi. Erau moştenirea noastră de suflet, un lucru, unul din puţinele, care mă făcea să mă simt bine în oraşul meu. Acum nici nu am curaj să trec să văd dimensiunea dezastrului. Şi tot aşa mai departe - întreg municipiul e un câmp de luptă în urma căruia nu vor rămâne decât betoane, sticlă şi pavele. Vom fi atunci ceea ce nu suntem, vom fi lăsaţi fără suflet şi în zadar ne vom mira că după, ce am cheltuit atâta amar de bani pe operaţii estetice, nu vine nimeni să ne cunoască. 

luni, 20 august 2012

Esenţialele lucruri inutile


„Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înainte zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, odată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.
Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. (...) 
Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo. Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea. Căci fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre altceva decât el însuşi.” (Antoine de Saint Exupéry - Citadela)













© Maria
Poţi duce pe cineva pe munte, dar cum aduci serenitatea muntelui în sufletul său? Fără silinţă, atât ai de făcut, să dăruieşti iar de acum înainte această fericire e treaba fiecăruia. Arunci o sămânţă şi speri să încolţească întru bucurie, speranţă şi creştere.