Am participat de curând la doborârea unui record mondial, respectiv cel de ridicare în aer a celor mai multe lampioane. Manifestarea a constat în strângerea a cât mai multor oameni într-un spaţiu îngrădit şi lansarea simultană a respectivelor dispozitive de zbor. Organizatorii au încercat însă să profite la maxim de prezenţa unei mulţimi captive şi au exagerat cu reclamele de tot felul - comerciale şi electorale iar oamenii, pierzându-şi răbdarea au început să lanseze, unul câte unul, lampioanele. Privindu-l pe fiecare în parte cum se ridică şi zboară am văzut cum toate ajungeau în acelaşi punct de unde luau o aceeaşi cale peste oraş. Păreau a fi metafora strălucitoare a libertăţii de mişcare, însă lampioanele erau preluate de consecvenţii curenţi de are şi duse, pe aceeaşi traiectorie, în acelaşi punct. Fiecare minge de hârtie era ca un om care părea că ştie ce face, dar altcineva, eteric, nevăzut, făcea de fapt totul pentru el. Erau linii ferme, invizibile, prin aer care duceau corpurile din punctul A în B şi apoi spre pământ, tot aşa cum un fumător aprinde, independent de voinţa lui, ţigară după ţigară deşi abia spusese că se lasă. Iar mai apoi când toată lumea a lansat lampioanele, metafora psihologică s-a transformat în una sociologică. Cohorte de baloane „libere” au străbătut cerul pe aceleaşi cărări invizibile dar nu mai puţin reale.
Varianta vizibilă a invizibilei Necesităţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu