M-am simţit astăzi în postura celor cărora Iisus le spunea să arunce cu piatra numai dacă sunt neprihăniţi. La fel ca şi predecesorii mei, am lăsat piatra din mână şi am lăsat femeia adulteră să plece în voia ei. Privită „la televizor”, ca să zic aşa, această pildă e plină de învăţăminte pozitive. Pe de altă parte, corectitudinea sau incorectitudinea sunt mai presus de cel care judecă, care este doar „vehicolul” normei şi nu întruchiparea ei. Femeia, conform regulilor acelei comunităţi, a greşit, a încălacat norma, indiferent dacă o făcuseră şi toţi bărbaţii care tocmai voiau să o omoare. Iar în acest punct simt că ceva îmi scapă: am dreptul să condamn pe cineva care a făcut o greşeală pe care o săvârşesc şi eu? Răspunsul meu de astăzi a fost că am dreptul să constat acea greşeală, dar nu să şi judec şi cu atât mai puţin să condamn. Să sper pe mai departe la o lume în care astfel de greşeli, inclusiv cea săvârşită de mine, să nu poată exista; adică o lume mai bună, prin funcţionalitatea ei.
Încă ceva. Probabil că este loc şi de căinţă în poveştile astea, mai ales în pilda nou testamentară. Dacă te poţi mântui până în ultima clipă, atunci în orice moment al vieţii poţi să începi „pe curat”, să promiţi că nu o să mai faci. Astfel transformată greşeala în căinţă, devine un lucru bun, un reper, un punct de inflexiune, măcar în planul existenţei personale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu