Citesc într-o lucrare de maketing electoral: „Alegerile reprezintă momentul adevărului, momentul în care oferta politică este sau nu validată de cerere”. Aşadar, există o cerere a alegătorilor formulată în nişte aşteptări mai mult sau mai puţin îndreptăţite: de a trăi mai bine, de eradicare a corupţiei, de îmbunătăţire a serviciilor publice, de impulsionare a dezvoltării economice şi a creării locurilor de muncă etc. Pe de altă parte, există omul politic care îşi prezintă oferta, iar în cazul în care cererea şi oferta se întâlnesc, politicianul a câştigat mandatul celui care l-a votat. Practic, votantul poate să ceară şi Luna de pe cer, dar se presupune că i se va oferi în campania electorală doar ceea ce este posibil să fie realizat (astfel, de exemplu, unele partide promit servicii publice îmbunătăţite corelat cu taxe mai mari pentru că cele două depind obiectiv una de alta). În aceste zile însă se întâmplă ceva iraţional: o persoană care doreşte să devină preşedinte promite la nesfârşit Luna de pe cer, cu speranţa că va fi crezut. Locuinţe, eradicarea corupţiei, recuperarea tezaurului, naţionalizarea fostelor mari firme de stat abia vândute, confiscarea averilor „ciocoilor” (din care să ne „îndestulăm” cu toţii), interzicerea ACTA etc. etc. Orice promite şi pentru orice are soluţii. Poate că Dan Diaconescu nu va deveni preşedintele României şi proiectul său se va sparge ca un balon de săpun. Însă ceea ce el face în aceste zile este un rău imens pe care-l vom purta pe umeri - ca societate - mulţi ani de acum încolo: DD arată că se poate trece nonşalant peste un prag al unui bun-simţ rezonabil; el calcă în picioare convingerea născută în urma unui informal gentlemen agreement că, totuşi, nu se poate spune orice, că nu se poate minţi oricum. De azi, se poate.
Până la urmă, ceea ce face cu PPDD în politică este ceea ce a făcut cu cazul Elodia în presă: a ignorat cinic regulile de bază ale jurnalismului onest (reguli mai mult presupuse decât explicite), eliminând valorile pe care s-a construit cu greu acesta - adevăr, credibilitate, respect pentru consumator - în favoarea uneia singure: audienţa obţinută cât mai facil. Am fost ziarist şi ştiu cum se jongla cu aceste reguli - presa nu a fost niciodată imaculată. Însă, până la această epocă a tabloidizării, cei care încercau să păcălească audienţa, ştiau că atunci când mint ori şantajează, fac un rău. În epoca post-Elodia, asta nici nu mai contează. Suntem dincolo de bine şi de rău, de adevăr şi de ficţiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu