vineri, 9 martie 2012

Despre raţiune şi raţionalitate

Am auzit cândva un îndemn, nu ştiu al cui, probabil al lui Emil Cioran, care spunea că „Foloseşte-te de raţiune cât mai ai timp!” A fost o vreme când am avut impresia că urmez acest sfat, luându-l ca atare: atunci când totul se prăbuşeşte, rămâne Raţiunea ca far călăuzitor – reperul suprem situat mai presus de orice amăgire. Această teorie a fost pusă la încercare şi la un al doilea examen a picat, nu a mai dat acelaşi rezultat.
Dar, până la urmă, ce-i aceea raţiune, realitate la care facem apel pentru a ne încrede în ea sau pentru a o combate? Într-un sens restrâns, raţional este ceea ce este rezultatul unui raţionament corect din punct de vedere logic. Logica, la rândul ei, poate fi deductivă sau inductivă. Deductiv, pleci de la o lege (Toţi oamenii sunt muritori), ai un caz particular (Socrate este om) din care deduci o concluzie (Socrate este muritor). Inductiv, analizezi cazurile particulare, iei ceea ce este comun în ele şi, pe baza lor, formulezi o lege (Până acum, aproape toţi oamenii care au trăit au murit, aşa că pot deduce de aici cu mare probabilitate că toţi oamenii sunt muritori.). Acestea sunt – exprimate pe scurt şi primitiv – căile logicii, o disciplină pentru care am o mare consideraţie cu atât mai mare cu cât înţeleg mai puţin din ea. A gândi logic însă te scuteşte de o mulţime de probleme şi, cu siguranţă, multe neînţelegeri ar putea fi rezolvate prin apelul la nesfârşitele tipuri de silogisme ale lui Aristotel.
Dar atunci când spui: „lasă-te călăuzit de raţiune!”, parcă nu te referi tocmai la logică care, chiar dacă are un cuvânt de spus, este incompletă. Ori nu ai legi din care să deduci cazurile particulare, ori nu-ţi pasă de ele, ori respingi concluzia, ori inductiv ajungi la o lege care este mereu „confirmată” de excepţii. Aşadar a gândi logic este necesar, dar nu şi suficient.
Au mai vorbit unii filosofi de o Raţiune universală, de o ordine a lucrurilor pe care să  o înţelegi şi în conformitate cu care să trăieşti. De la stoici şi până la Iluminism această realitate (să-i spunem astfel) s-a confundat cu Dumnezeu, cu voinţa Sa. Calea Domnului poate fi cunoscută prin mai multe mijloace şi odată ajuns pe ea, orice deviere avea caracter de „iraţionalitate”. Filosofia stoică a fost una destul de elitistă, oricum nu a fost un „de masă” aşa cum a ajuns să fie creştinismul. Or, plecând de la o tradiţie comună, de la aceleaşi învăţături, Biserica s-a divizat continuu în grupuri din ce în ce mai restrânse aflate în rivalitate continuă. Ca să nu mai vorbim de războaiele (să nu le spunem „religioase” pentru că unii contestă această denumire) purtate în numele credinţei, de ruguri şi de cărţi arse. Aşadar, în acest decor, este foarte greu de vorbit de o Raţiune universală pe care să o înţeleagă toţi şi, eventual, să fie îndeajuns de convingătoare pentru a i se supune.
Cât despre raţiunea omenească, ce să mai vorbim? Sub semnul principiilor Iluministe trăim astăzi într-o lume care a trecut prin câteva războaie şi alte catastrofe umanitare generate de un om considerat a fi măcar mai raţional, dacă nu mai înţelept, de un om care are la dispoziţie infinite mijloace de informare, care are, în sfârşit, posibilitatea să afle TOT (ce îl interesează). O lume mai dezbinată ca niciodată care pare că trebuie să-şi găsească echilibrul în dezintegrare, dezbinare/ multiculturalitate, diversitatea, mai curând decât în ceva, orice ar fi, universal (lăsând globalizarea la o parte).
Aşadar, despre ce tip de raţiune vorbim, atunci când îndemnăm pe cineva să fie „raţional”?
În lumea prezentă (postmodernă) nu mai vorbim de lucruri absolute aflate in afara noastră. Habar nu am dacă e o cauză a stării de lucruri din exterior sau un efect al schimbării modului nostru de a gândi (oul sau găina?) dar constatăm că „subiectivitatea” contează tot mai mult. A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi şi-a mutat accentul de pe „aproapele” pe „tine însuţi”. Nici nu-ţi mai poţi iubi aproapele dacă mai întâi nu ai făcut-o pentru tine (Fromm). Iar aşa cum iubirea ori pe Dumnezeu le găseşti (mai întâi) în tine, tot asfel pare a fi şi cu raţiunea. Ar fi raţional, în acest sens, ar fi un model subiectiv-ideal al lucrurilor aşa cum ar trebui să fie, ţinând cont de legile pe care le cunoaştem. Este astfel o construcţie (în sensul de artificial) a minţii, edificată cu materiale existente în realitate. Aşa cum planul unei case trebuie să ţină seama de caracteristicile (date) ale terenului, ale materialelor etc. tot asfel ceea ce e în minte trebuie să aibă un corespondent cu realitatea. Să ţină seama de legile acesteia, moment în care discuţia despre legi se relansează. Te poţi gândi să locuieşti într-un mirific castel în nori, dar dacă vrei să te mai şi muţi acolo, nu e în regulă. Gândeşti iraţional, cel puţin din perspectiva lumii prezente, a raţionalităţii ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu