joi, 15 martie 2012

Despre om şi societate

Hobbes sau construcţia civilizaţiei din rău şi din frică

Cine a asistat – fie şi numai prin intermediul mass-media – la revoluţii, revolte, războaie civile, măceluri şi alte asemenea atrocităţi se poate să se fi întrebat care este liantul care ţine o societate legată, ce face să avem încredere că vecinul sau străinul întâlnit pe o stradă întunecoasă nu ne va agresa, jefui sau ucide? Pe ce bază formăm – în condiţii normale – o familie, un popor, o naţiune ori Umanitatea şi cum această bază poate să dispară în neant – în condiţii de criză?
Aceste întrebări pot fi poarta de intrare spre o lucrare de mici dimensiuni, dar fundamentală în filosofia politică, a gânditorului englez Thomas Hobbes Despre om şi societate,  conţinând cele mai importante fragmente din cartea sa, Leviatanul, scrisă la 1651. Care este fundamentul societăţii şi după ce legi este ea condusă? ar putea fi întrebarea principală a lucrării la care se încearcă a se răspunde aici. Personal mi se pare că principalul merit al lui Hobbes este realismul: el a încercat să desluşească mecanismele societăţii încercând să înţeleagă omul aşa cum este el – nu neapărat rău, dar în nici un caz fundamental bun aşa cum o va face ulterior Rousseau. Aşadar omul lui Hobbes este unul caracterizat de teamă, de îngrijorare pentru propria sa existenţă, preocupat permanent de urmărirea propriilor interese. Privind cu atenţie în jur, găsim destule motive să îi dăm dreptate englezului. Dar cum se ajunge de la acest om, mai degrabă egoist, la o societate funcţională şi mai ales la solidaritate şi alte sentimente nobile care, trebuie să recunoaştem şi asta, caracterizează comportamentul aceluiaşi om?

*

Starea de natură a omului (în absenţa societăţii) este cea de suspiciune, de neîncredere absolută, îndreptăţită, în celălalt. De fiecare dată când două persoane urmăresc un acelaşi lucru pe care nu-l pot avea mândoi, ei devin duşmani. În această situaţie, fiecare încearcă să anticipeze atacul celuilalt prin dobândirea, prin orice mijloc, a puterii atât în vederea apărării cât şi a dominaţiei celorlalţi. Teama de a fi atacat îl transformă pe fiecare într-un războinic care, pentru a supravieţui, încearcă să preîntâmpine agresiunea externă atacând primul. Lumea devine astfel un teatru de război al tutror împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes). Dar, în aceste condiţii, totul este haos: „În asemenea împrejurări nu este loc pentru muncă, dearece roadele ei sunt nesigure: prin urmare nu există cultivare a pământului, nici navigaţie, nici mărfurile care ar putea fi aduse pe mare (...); dar răul cel mai mare constă în teama neîntreruptă şi primejdia morţii violente; iar viaţa omului este solitară, săracă, urâtă, abrutizată şi scurtă” ne spune Hobbes (descriind parcă o secvenţă din Apocalypto). Mai mult, în condiţiile unui război generalizat nu putem considera ceva ca fiind drept sau nedrept: acolo unde nu există o putere comună nu există nici lege şi nu este lege, nimic nu poate fi apreciat ca drept/nedrept. În război contează numai forţa şi înşelătoria. Nu există nici proprietate într-o lume a permanentei distrugeri.
Teama de această stare de lucruri, frica de moarte şi dorinţa de a avea un trai mai comod, caracterizat de o oarecare siguranţă îi îndeamnă pe oameni să caute o soluţie. Conştienţi fiind de neajunsurile stării de război permanent, ei urmăresc pacea. Acesta este principalul pilon, ancora în jurul căreia se construieşte filosofia lui Hobbes. Teama de haos conduce abandonarea stării de război apoi la organizare, ordine, reguli şi legi, la sentimente de modestie, altruism, empatie deşi „afectele naturale” sunt cu totul altele: părtinire, trufie, răzbunare „şi alte asemenea”.
Speriaţi de starea de conflict, oamenii delegă o parte a libertăţii lor unei instanţe superioare şi fiecare acceptă „să se mulţumească cu tot atâta libertate faţă de alţi oameni cât ar îngădui el însuşi altor oameni faţă de sine.” Ceva de genul – eu nu mă ating de tine (de familia ta, de bunurile tale) dacă nici tu nu te atingi de mine. Sau, şi mai concis – Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Fiecare individ renunţă la o parte din libertatea sa, la dreptul de a-l ataca pe celălalt (în afara situaţiei pe care astăzi o numim legitimă apărare), şi fiind vorba de un act reciproc vorbim de un contract exprimat sub forma unei convenţii. Însă părţile nu sunt legate (încă) de nimic decât de propriul cuvânt care poate fi oricând încălcat, atâta timp cât nu există lege. Garantul înţelegerii este, trebuie să fie, o putere superioară, recunoscută de ambele părţi: „ (...) dacă există deasupra amândurora o putere comună având drept şi forţă îndeajuns pentru a constrânge la îndeplinirea convenţiei, atunci aceasta nu este nulă.” Aşadar, această putere (întruchipată la Hobbes de suveran sau de o adunare democratic aleasă, statul în filosofia politică modernă) îl poate constrânge pe fiecare să-şi respecte convenţiile încheiate cu ceilalţi „prin spaima unei pedepse mai mari decât beneficiul pe care îl aşteaptă de la încălcarea lor”.

Teama transformată în interes şi apoi în raţiune ne ţine, aşadar, împreună. Uneori – în condiţii excepţionale - teama dispare, nu ne mai vedem interesele, suntem iraţionali şi devenim animale unii pentru alţii: „Homo homini lupus”. Sau mai rău, cum a fost cazul Holocaustului ori al altor atrocităţi care depăşesc orice imaginaţie.
Hobbes ne conduce pas cu pas dinspre haos spre ordine şi dinspre sălbăticie spre civilizaţie. Ca într-o orchestră în care prestaţia singulară a unui instrument este lipsită de armonie, filosoful ne face să auzim simfonia datorată întregului. Simţim în analiza sa gustul unei creaţii teoretice, al unui edificiu frumos dar nenatural dar nu putem să nu descoperim, în acelaşi timp, adevăruri incontestabile valabile şi astăzi, revelate dincolo de aparenţa realităţii. 

(Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial All)

2 comentarii:

  1. mi-ai adus un dor de facultate cand il buchiseam pe Hobbes si pe Rousseau...dupa atata beletristica un pic de filosofie nu strica..multumesc:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Acuma să-ţi spun un secret, că tot nu ne află nimeni: am făcut politologie şi nu l-am citit la vremea aia pe Hobbes. Doar despre el. Dar mai bine mai târziu decât deloc. :)

    RăspundețiȘtergere