Am avut la un moment dat un gând, că suntem ceea ce credem. Iar eu ce cred? A crede ceva, pleacă, totuşi, de la a crede în ceva iar eu nu cred în nimic. Între timp am ajuns la concluzia că eu, de fapt, cred în Nimic. Ceea ce e cu totul altceva, mult mai însufleţitor. Este, totuşi, o certitudine.
„Suntem, în cel mai profund sens, responsabili pentru noi înşine. Suntem, aşa cum spunea Sartre, proprii noştri creatori. Prin însumarea alegerilor pe care le facem, a acţiunilor noastre sau a neputinţei de a acţiona, în cele din urmă ne creăm pe noi înşine. Nu putem evita această responsabilitate, această libertate. În termenii lui Sartre, suntem «condamnaţi la libertate».
Libertatea noastră merge chiar mai profund decât elaborarea vieţii individuale. Cu peste două secole în urmă Kant sugera faptul că avem responsabilitatea să dăm formă şi sens nu doar lumii interioare, ci şi celei exterioare. Cunoaştem realitatea exterioară doar aşa cum este ea procesată prin propriul nostru aparat neurologic şi psihologic. Realitatea nu este deloc aşa cum ne-am imaginat-o în copilărie: nu intrăm în (şi nu părăsim) o lume bine structurată. În schimb, jucăm rolul central în constituirea acestei lumi şi o constituim ca şi cum ar părea să aibă o existenţă independentă.
Şi relevanţa părţii întunecate a libertăţii vizavi de anxietate şi munca clinică? Putem găsi un răspuns privind în jos. Dacă suntem constructori primordiali ai lumii noastre, atunci unde este pământul solid de sub noi? Deşertăciunea, Das Nichts, cum spun filosofii existenţialişti germani. Prăpastia, abisul libertăţii. Şi odată cu realizarea deşertăciunii de la baza fiinţării apare anxietatea profundă.” (De fapt apare angoasa, dacă e să fim foarte riguroşi.)
(Irvin D. Yalom – Darul psihoterapiei)
Privită astfel, existenţa nu are cum să fie veselă. O lume fără început şi fără sfârşit, fără rost şi fără scop, viaţa văzută meteorică şi anonimă ca parcursul unui fir de praf în cosmosul vid, intunecat, rece şi infinit în întinderea lui nu sunt imagini generatoare de veselie. „Totul e deşertăciune şi goană după vânt” spune Ecleziastul, „Povestea oricărei vieţi e povestea unui eşec” (Sartre) de la un nivel cât de cât superior cel al firului ierbii şi constatarea asta generează groază (anxietate cum o numeşte Yalom, angoasă numită de existenţialişti). Modul cum este gestionată de fiecare această groază – laic ori mistic sau doar în termeni de credinţă – este divers, interesant, demn de studiat. Oricum ar fi, dacă ai apucat să vezi astfel lumea, ceva s-a schimbat, nu mai eşti acelaşi, cel dinainte.
Mai cred că, până la urmă, ceea ce diferenţiază un om conştient de acest lucru şi altul care este adeptul altor paradigme, mai optimiste, mai este şi o anumită seriozitate. Seriozitate, nu tristeţe. Ţin mult la acest cuvânt – „seriozitate” –, care exprimă o atitudine autentică, necontaminată de influenţe exterioare, este acel „să nu râzi, să nu plângi, să nu urăşti, ci să înţelegi” al lui Spinoza. Dar dacă şlefuitorul de lentile ne îndemna să înţelegem lumea şi să ne abţinem de la a râde fără noimă, cred că el nu ne împiedică să zâmbim. Nu ai cum să-ţi reprimi un zâmbet măcar atunci când construieşti din nimic, pe nimic şi înţelegi asta. Acesta nu e singurul motiv de bucurie în această lume a lui Nimic, dar e primul, cel fundamental. Cum mi-l închipui pe Dumnezeu zâmbind atunci când, la sfârşitul fiecarei etape a Creaţiei, făcea un pas înapoi, contempla opera – încă incompletă – şi spunea „E bine!”
___________________________________________________________________________
Chiar suntem ceea ce credem? Într-un sens al cunoaşterii, poate. Moral, însă nu. Chiar contează în ceea ce crezi pentru a fi un om bun, de exemplu? Găseşti temeiuri pentru asta chiar creştin fiind, ori ateu, budist sau islamist. Existenţialist sau pozitivist, optimist ori pesimist. Prin tinereţe, expus numai la marxism, căutam cu o oarecare convingere explicaţii ale lumii, ale istoriei, ale sensului în acea filosofie şi în ideologia timpului. Tot astfel, dacă aş fi trăit într-o comunitate izolată în care singura rază de spiritualitate ar fi venit de la preot, probabil că aş fi fost de acord cu el. Adevărul e o problemă de condiţionare, cum ar spune Huxley. Tocmai din această cauză e indicat să nu devenim fanatici şi e mai înţeleaptă o atitudine sceptică. Este altceva dincolo de adevăruri care îl defineşte pe fiecare: „Omul e mai preţios decât «adevărul» său” (Čapek). Este mai mult decât atât, este el însuşi, ceea ce poartă şi ce este dincolo de orice adevăr şi de orice teorie, acestea fiind doar hainele care îmbracă sufletul. Haine la care putem să ţinen, să ne mândrim cu ele, să fim convinşi că sunt parte din noi, dar nu sunt.
Pornind de aici, apare mai clar concluzia unui film pe care nu pot să-l uit. „Toate ar fi putut fi altfel, dar ar fi avut acelaşi înţeles”. Pe oricare drum o iei, tu eşti pe acel drum, oricare ar fi el, şi acolo, oriunde, îţi reconstruieşti propria lume cu cele bune şi cu cele rele, punând altfel accentele, aranjând altfel mobila, îmbrăcând alte haine, dar mereu sub semnul aceloraşi binecuvântări şi al aceloraşi blesteme.
(Rămâne, totuşi, de văzut cum o ideologie te poate transforma într-un criminal. Poate că problema nu e una doar spirituală în termeni de „destin/soartă”, nici religioasă în termeni de „predestinare/liber arbitru/mântuire”, nici filosofică în termeni de „natură umană”, ci (doar) psihologică şi sociologică.)
___________________________________________________________________________
Existenţialismul lui Sartre anulează dintr-un condei toată îndoiala din ultimul paragraf. Pentru el nu există Dumnezeu şi atâta timp cât nu există comandamente ori lumi supraumane, nu există predestinare şi nici mântuire; nu există o „natură umană”, aceeaşi pentru orice om oriunde şi oricând ar fi trăit, ci doar o „condiţie umană”, nu există „destin/soartă” (ca şi ceva ce e musai să se împlinească, „ce ţi-e scris, în frunte ţie-e pus”) ci o construcţie, o inventare, o definire permanentă de sine. În existenţialism există doar omul cu alegerile sale şi, constat acum surprins, şi ceilalţi oameni cu alegerile lor. În aceste condiţii, da, omul poate fi criminal - pentru că alege să fie astfel sau pentru că alege să nu aleagă ieşirea din această situaţie. Mai mult, pentru Sartre, alegerile nu sunt făcute odată pentru totdeauna: dacă ai ales să fii astăzi erou se poate foarte bine ca mâine să fii laş. Nu eşti aşa cum eşti (nu eşti nicicum), ci aşa cum acţionezi, iar acţiunile tale pot să fie altele mâine decât au fost ieri. Chiar dacă pare o lume a incertitudinii şi a relativismului, ambiţia lui Sartre este să instituie o morală care să-şi găsească temeiul în ea însăşi (în om, de fapt) independentă de existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. „Existenţialismul nu este un ateism în sensul că s-ar strădui să demonstreze că Dumnezeu nu există. El declară mai degrabă: chiar dacă Dumnezeu ar exista, aceasta nu ar schimba (cu) nimic; iată punctul nostru de vedere. Nu că am crede că Dumnezeu există, dar socotim că problema nu este aceea a existenţei lui; trebuie ca omul să se regăsească el însuşi şi să se convingă că nimic nu-l poate salva de el însuşi, nici chiar o dovadă valabilă a existenţei lui Dumnezeu. În acest sens, existenţialismul este un optimism, o doctrină de acţiune şi numai prin rea credinţă, confundând propria lor disperare cu a noastră, pot creştinii să ne numească disperaţi.” Sartre încearcă să-l contrazică pe Dostoievski care spusese că „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Recunosc că pe mine încă nu m-a convins, accept premisele filosofului francez, dar concluziile sale nu par a decurge decât parţial din acestea. Dar doar despre convingerile lui Sartre, în o altă poveste.
___________________________________________________________________________
Chiar suntem ceea ce credem? Într-un sens al cunoaşterii, poate. Moral, însă nu. Chiar contează în ceea ce crezi pentru a fi un om bun, de exemplu? Găseşti temeiuri pentru asta chiar creştin fiind, ori ateu, budist sau islamist. Existenţialist sau pozitivist, optimist ori pesimist. Prin tinereţe, expus numai la marxism, căutam cu o oarecare convingere explicaţii ale lumii, ale istoriei, ale sensului în acea filosofie şi în ideologia timpului. Tot astfel, dacă aş fi trăit într-o comunitate izolată în care singura rază de spiritualitate ar fi venit de la preot, probabil că aş fi fost de acord cu el. Adevărul e o problemă de condiţionare, cum ar spune Huxley. Tocmai din această cauză e indicat să nu devenim fanatici şi e mai înţeleaptă o atitudine sceptică. Este altceva dincolo de adevăruri care îl defineşte pe fiecare: „Omul e mai preţios decât «adevărul» său” (Čapek). Este mai mult decât atât, este el însuşi, ceea ce poartă şi ce este dincolo de orice adevăr şi de orice teorie, acestea fiind doar hainele care îmbracă sufletul. Haine la care putem să ţinen, să ne mândrim cu ele, să fim convinşi că sunt parte din noi, dar nu sunt.
Pornind de aici, apare mai clar concluzia unui film pe care nu pot să-l uit. „Toate ar fi putut fi altfel, dar ar fi avut acelaşi înţeles”. Pe oricare drum o iei, tu eşti pe acel drum, oricare ar fi el, şi acolo, oriunde, îţi reconstruieşti propria lume cu cele bune şi cu cele rele, punând altfel accentele, aranjând altfel mobila, îmbrăcând alte haine, dar mereu sub semnul aceloraşi binecuvântări şi al aceloraşi blesteme.
(Rămâne, totuşi, de văzut cum o ideologie te poate transforma într-un criminal. Poate că problema nu e una doar spirituală în termeni de „destin/soartă”, nici religioasă în termeni de „predestinare/liber arbitru/mântuire”, nici filosofică în termeni de „natură umană”, ci (doar) psihologică şi sociologică.)
___________________________________________________________________________
Existenţialismul lui Sartre anulează dintr-un condei toată îndoiala din ultimul paragraf. Pentru el nu există Dumnezeu şi atâta timp cât nu există comandamente ori lumi supraumane, nu există predestinare şi nici mântuire; nu există o „natură umană”, aceeaşi pentru orice om oriunde şi oricând ar fi trăit, ci doar o „condiţie umană”, nu există „destin/soartă” (ca şi ceva ce e musai să se împlinească, „ce ţi-e scris, în frunte ţie-e pus”) ci o construcţie, o inventare, o definire permanentă de sine. În existenţialism există doar omul cu alegerile sale şi, constat acum surprins, şi ceilalţi oameni cu alegerile lor. În aceste condiţii, da, omul poate fi criminal - pentru că alege să fie astfel sau pentru că alege să nu aleagă ieşirea din această situaţie. Mai mult, pentru Sartre, alegerile nu sunt făcute odată pentru totdeauna: dacă ai ales să fii astăzi erou se poate foarte bine ca mâine să fii laş. Nu eşti aşa cum eşti (nu eşti nicicum), ci aşa cum acţionezi, iar acţiunile tale pot să fie altele mâine decât au fost ieri. Chiar dacă pare o lume a incertitudinii şi a relativismului, ambiţia lui Sartre este să instituie o morală care să-şi găsească temeiul în ea însăşi (în om, de fapt) independentă de existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. „Existenţialismul nu este un ateism în sensul că s-ar strădui să demonstreze că Dumnezeu nu există. El declară mai degrabă: chiar dacă Dumnezeu ar exista, aceasta nu ar schimba (cu) nimic; iată punctul nostru de vedere. Nu că am crede că Dumnezeu există, dar socotim că problema nu este aceea a existenţei lui; trebuie ca omul să se regăsească el însuşi şi să se convingă că nimic nu-l poate salva de el însuşi, nici chiar o dovadă valabilă a existenţei lui Dumnezeu. În acest sens, existenţialismul este un optimism, o doctrină de acţiune şi numai prin rea credinţă, confundând propria lor disperare cu a noastră, pot creştinii să ne numească disperaţi.” Sartre încearcă să-l contrazică pe Dostoievski care spusese că „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Recunosc că pe mine încă nu m-a convins, accept premisele filosofului francez, dar concluziile sale nu par a decurge decât parţial din acestea. Dar doar despre convingerile lui Sartre, în o altă poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu