duminică, 20 februarie 2011

„Magie, ştiinţă şi religie”

Mereu am avut o problemă de înţelegere a lumii din perspectiva unui om credincios. Din mai multe motive, cel principal fiind cel al unei diferenţe culturale: nu pot înţelege (de fapt o înţeleg dar nu o „simt” după cum îmi spunea cineva) felul de a gândi în termeni de credinţă, după nişte reguli care nu se fundamentează pe nimic, până la urmă. Necrezând, neparticipând la această lume, m-am îndepărtat de ea şi am făcut deosebirea între lumea, gândirea, logica, raţionalitatea etc. „mea” (după caz „a noastră” în cazul în care-mi găseam aliaţi întru paradigmă) şi „a lor” cărora le alocam un gen particular de gândire, de raţionalitate (etichetată drept „iraţională”, dacă e să fiu foarte sincer). O discuţie cu un astfel de om se desfăşura cam aşa: „Vorbim despre ce avem în comun în termeni raţionali dar atunci când problema aflată în discuţie ori argumentele părăsesc această lume şi fac apel la credinţă, mă părăseşti de interlocutor!”. Cei care au avut răbdare cu mine au încercat să îmi explice că nu este vorba de două lumi - a mea şi a lor - ci de una singură, ca şi realitatea, logica ori raţionalitatea. Foarte probabil din vina mea, nu am înţeles lucrul acesta şi m-am îndoit mereu de deplina raţiune a unui om care face apel la argumente „iraţionale”.
Bronislaw Malinowski în căutarea constantelor umane
M-am întâlnit acum, însă, cu o carte a unui antropolog - Bronislaw Malinowski - care se numeşte „Magie, Ştiinţă, Religie”.  Fie vorba între noi, această carte - pompos denumită astfel pentru că e doar o broşurică - trebuia să o citesc acum 20 de ani, dar foarte probabil nu-i venise timpul :). Cercetătorul, pe baza unor observaţii întreprinse în Melanezia cercetează printre altele - nu am terminat „cartea”, abia i-am parcurs un capitol - tocmai raportul dintre gândirea raţională şi cea magică la populaţiile primitive. El ajunge la concluzia - cel puţin asta am înţeles eu - că băştinaşii au două perspective asupra lumii: una raţională şi o alta magică. Pe de o parte ei nu pot trăi în afara experienţei şi a cunoştinţelor (pre-ştiinţifice) dobândite direct ori de la alţii: au nevoie de cunoştinţe agricole pentru a-şi cultiva cu succes pământul, de navigaţie pentru a se deplasa pe mare, de strategie ori tactică pentru a izbândi în luptă etc. Este aceasta o lume aproape ştiinţifică în măsura în care aceasta înseamnă a te ghida după cunoştinţe, legităţi, cauză şi efect, experienţă. Aici nu are ce căuta magia, credinţa, „iraţionalul”.
Şi totuşi, în tot ceea ce face omul intervine neprevăzutul, incontrolabilul, accidentul, imprevizibilul, aleatorul, ceea ce nu stă în puterea (controlul, cum se spune astăzi) individului ori a comunităţii. În domeniul agriculturii, pot fi respectate toate regulile şi procedurile, dar mereu pot apărea o secetă ori o furtună devastatoare care să compromită efortul oamenilor. Desigur, întâmplătorul nu este neapărat rău: există lucruri bune care vin pe neaşteptate, cele pe care noi le punem sub semnul „norocului”. Oricum ar fi, bun sau rău, acest element incontrolabil - care de multe ori se arată a fi decisiv într-o acţiune - este bine să fie cunoscut, apropriat şi adus şi el, în măsura posibilităţilor, în slujba omului (cele rele alungate, cele bune adunate şi eventual înmulţite). Aceasta este zona de manifestare a magicului. A gândi din perspectiva magicului înseamnă (şi) a recunoaşte limitele gândirii raţionale şi a o completa (nu aşa cum am crezut până acum a o înlocui) pe aceasta cu altceva. 
Astfel în relaţia sa cu natura şi destinul, chiar dacă încearcă să o exploateze pe prima şi să-l înşele pe cel de al doilea, omul primitiv recunoaşte atât pe forţele şi agenţii naturali cât şi pe cei supranaturali şi încearcă să folosească totul în beneficiul său. De câte ori a fost învăţat de experienţă că efortul ghidat de cunoştinţe îi este folositor, niciodată nu l-a risipit pe primul şi nu le-a ignorat pe celelalte. Ştie că o plantă nu poate creşte prin simplă magie, sau o canoe să plutească şi să navigheze fără a fi fost construită şi mânuită cum trebuie, sau o bătălie să fie câştigată fără îndemânare şi îndrăzneală. El nu se bazează niciodată numai pe magie, în timp ce, câteodată, dimpotrivă, se dispensează de ea complet, ca la făcutul focului şi un număr de alte dexterităţi. Dar apelează la ea, de câte ori este nevoit să recunoască neputinţa cunoştinţelor sale şi a tehnicii sale raţionale.
Analizând perspectiva primitivilor asupra vieţii şi a morţii ori a sănătăţii Malinowski aduce observaţia că graniţa dintre raţional şi magic este variabilă şi ţine de ceea ce el numeşte perspectivă personală„pe măsură ce un caz este mai apropiat de persoana care îl judecă, tot mai puţin va fi el «natural», tot mai mult «magic»“. Un bătrân bolnav pe care comunitatea îl vede ca murind din cauze naturale se vede în mijlocul unor acţiuni malefice de natură magică. Aşa cum facem noi toţi, de altfel:
Dar care dintre noi crede cu adevărat infirmităţile sale corporale şi că moartea apropiată sunt întâmplări pur naturale, doar evenimente insignifiante în lanţul infinit de cauze? Pentru cel mai raţional dintre oamenii civilizaţi, sănătatea, boala, ameninţarea morţii, plutesc într-o ceaţă emoţională care pare a deveni mai deasă şi mai impenetrabilă cu cât formele ei fatale se apropie. Este într-adevăr uimitor că „sălbaticii” pot atinge un asemenea orizont sobru, obiectiv în aceste chestiuni aşa cum o fac.

Încă nu am tras concluziile acestui text care, după cum spuneam, nici nu l-am terminat de citit. Dar m-a bucurat o înţelegere, aceea a faptului că nu suntem chiar aşa de diferiţi, cum putem gândi la un moment dat, nici în gândire, în „raţionalitate”, în credinţe şi nici măcar în timp ori spaţiu. Fiecare, de oriunde şi de oricând, încearcă să cunoască pentru a face această traversare a existenţei cât mai sigură şi, dacă se poate, cât mai confortabilă. Este asta de condamnat?


(Notă: pentru eventualul cititor neavizat, termenul de „primitiv” din textul de mai sus nu are nicio conotaţie peiorativă.)

2 comentarii:

  1. Nu e de condamnat, ci e de căutat toate punctele de sprijin pentru navigație în viața asta.
    M-am regăsit în ceea ce spuneai vis-a-vis de oamenii care nu pot explica propria credință față de ceilalți: este ceva care ființează în tine sau nu, mai devreme, mai târziu sau niciodată! Și, într-adevăr așa e: credința completează spațiul necartografiat de rațiune, ca subteranele de sub scoarța pământului. Nu e vorba de înlocuire, ci de complementaritate, nu de ierarhizare, ci de sincretism. Desigur, este un punct de vedere al unui om care crede că existența înseamnă împletire de mai multe fire pentru a fi trainică și este răspunsul celor asemenea, răspuns care nu exclude însă alte întrebări. Poate că nu tot ce există trebuie înțeles, ci doar trăit, pur și simplu prin includere, nu distanțare obiectivă. Asta sigur nu e de condamnat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Tindem să etichetăm la modul cel puţin condescendent „hărţile” de navigaţie ale celorlalţi atunci când sunt semnificativ diferite de ale noastre. La fel, putem fi, suntem ori doar ne simţim victime ale acestui mod de a gândi. Ne ciocnim unii de alţii, uneori violent, tocmai pentru că ne ghidăm după alte configuraţii ale stelelor. Dar stelele sunt aceleaşi, de la bun început. Nu e de ajuns pentru a ne depăşi tribalismul - în sensul rău al cuvântului de această dată - dar măcar putem uneori bănui, intui, că celălalt e un altfel de eu. Şi atunci nu mai condamnăm.

    RăspundețiȘtergere