duminică, 30 ianuarie 2011

Fără de capăt, cu rost

„Ultima ispită a lui Iisus” - despre sensul sacrificiului şi al suferinţei
Printre alte utopii demontate de N. Steinhardt este şi cea a absenţei sau a eliberării de suferinţă. Este o iluzie că pe noi nu ne poate atinge sau că am dat totul, că am atins ultimul stadiu: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă” (Jurnalul Fericirii). Nu întâmplător el citează de mai multe ori în textele sale o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi, invocând, fireşte, tot modelul christic: „Mântuitorul nu a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adâncimea ei”. Ca la Dostoievski, invocat de asemenea, nu de puţine ori în textele sale suferinţa este calea cea mai sigură spre cunoaşterea adevărului, este o admirabilă şcoală a cunoaşterii.
(Dar nu toţi care intră în această şcoală, o şi termină sau le este de folos.)
„Sunt şi indivizi pe care şcoala suferinţei îi depăşeşte ori care trag doar puţin folos de pe urma cursurilor. Unii, incontestabil, nu se aleg cu nimic, asemenea candidaţilor respinşi la proba finală. Altora, greutatea materiilor predate le dăunează şi, neavând materialul aperceptibil necesar, mai rău îi dezaxează. Pe aceştia suferinţa îi face răi, răzbunători, ei se închid în magma unui sine pârjolit de tifos şi uscăciune, îi cufundă într-o soluţie acrită cu mătrăgună şi oţet. Pentru aceştia suferinţa a fost zadarnică şi pătimirea se soldează deficitar”. (N. Steinhardt - Incertitudini literare)
(G. Ardeleanu - Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil)

joi, 20 ianuarie 2011

Lucruri care nu exista

Lucrurile la care ţin nu pot fi decât pe de-a-ntregul.
Nu poţi suferi pe jumătate; nu poţi fi fericit pe jumătate; nu poţi fi sincer pe jumătate; nu poţi minţi pe jumătate (orice ar spune virtuozii minciunii prin omisiune ori ai semi-adevărurilor); nu poţi spune adevărul pe jumătate; nu poţi urî pe jumătate; nu poţi iubi pe jumătate; nu poţi fi părinte pe jumătate; nu poţi fi prieten pe jumătate; nu poţi trăi extazul pe jumătate; nu poţi eşua pe jumătate; nu poţi fi implicat pe jumătate; nu poţi simţi pe jumătate; nu poţi fi într-un loc pe jumătate; nu poţi fi epuizat pe jumătate, nu poţi ajuta pe jumătate, nu poţi zbura pe jumătate; nu poţi construi o catedrală pe jumătate etc. Mai tot ce e important nu poate fi pe jumătate; pe jumătate nu este. Se transformă din valută forte în mărunţiş. Nici măcar - în praf.
Este până la urmă o situaţie pe care o rezolvă în parte regulile de limbă: unele, doar unele, din stările de mai sus, înjumătăţite, sunt exprimate prin cu totul alte cuvinte (adevăr pe jumătate = minciună; reciproc nu este însă valabil). 
Distanţa de la întreg la jumătate, egală cu cea de la original la copie.

vineri, 14 ianuarie 2011

Uitare. Chiar tot?

M-am trezit că am uitat nişte idei.
Cu uitarea am o relaţie destul de sinusoidală: am nevoie de uitare pentru a lăsa în urmă ceea ce-i de uitat şi pentru a putea merge mai departe. Probabil am destule de uitat din trecutul meu pentru că şi amintirile sunt puţine. La urma urmei, teoria apreciativă spune că trebuie să privim înainte şi să abandonăm balastul trecutului care nu ne poate trage decât în urmă. Bun aşa, dar chiar totul uit? Mi-a venit în minte vorba care spune că nu trebuie să arunci şi copilul din copaie odată cu apa. Asta fac: arunc totul şi o iau permanent de la început, ca un lobotomizat, cu mai mult sau mai puţin succes. Atunci când are loc o schimbare de paradigmă, trec la curăţenie, arunc totul din camere, inclusiv tencuiala pereţilor pe care o rad până la cărămidă. Şi încep o nouă redecorare care seamănă mai mult a reconstrucţie. În acest fel am trăit mai multe vieţi însă e păcat că nu am reuşit să iau ce-i bun din una pentru a aduce în cealaltă. Doar atât, ce-i bun, ce-i frumos. Sau măcar ce-i adevărat, dacă tot am spus că mi-a părut rău după ideile uitate pe care acum sunt nevoit să mi le reamintesc.
Şi când te gândeşti că blogul ăsta a fost pornit să fie tocmai o piedică în calea uitării, pentru a păstra ce rămâne bun. Măcar ideile...