În puţinele mele lecturi de psihoterapie - evocate deja pe aici - am întâlnit un exerciţiu propus pacienţilor: acela de a-şi compune propriul epitaf. De a se defini succint şi de a-şi defini propria viaţă, cu alte cuvinte. Nu am reuşit să mă sustrag convingător acestui exerciţiu aşa că am ajuns la următorul epitaf provizoriu:
„Cu dorinţa de a nu înmulţi răul din lume, a încercat să înţeleagă lucrurile de la sine înţelese.”
Deocamdată, mi se pare că sună mulţumitor. Lipseşte însă ceva: o variantă extinsă a inscripţiei de pe piatra de mormânt va trebui să spună şi de dragostea de care am fost înconjurat. Până la urma urmei, probabil, va rămâne doar aceasta, doar ea va conta. Cum spuneam, formulez concluzii parţiale, intermediare, ale vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu